[OS] Keine Liebesgeschichte

The corpse was decomposing to her left, and the crows were pecking at its eyes. The smell of decay, rotten food and death had overtaken the room long ago, but she had gotten used to it. The chamber was draped in black cloth, so old and dusty that the sun had bleached it.

She had never seen sun.

The only thing she ever saw was her small chamber, with the wrought iron bars on the windows, black curtains and torn wallpaper to keep her company. And the body, ever present in her small world, the only one she had ever known or she ever will. From time to time, crows and even rats came in her small corner of solitude. She longed for those days; if she was lucky, she could even catch a rat and eat it. The meat was stringy, but nothing could compare to the smell and taste of fresh blood, running down her fingers as she dug her teeth deep into the animal's belly.

Once, she had lived another life.

No, no, you must not remember that, you are no-one.

But that life had died when she entered the small asylum, and her body was rotting in the room, alongside so many other skeletons. Some were partially transformed into dust; others still had meat left on them. Rats came to eat that, too, and those were the best moments to catch them, when they were unaware.

She loved her small solitude in a way nobody could ever understand.

She loved the smell of the rotten corpse, that filled the air and swirled and twisted inside her head. She loved the old, wrought iron bars that were firmly propped against her window. She even loved her raggedy, once white lab coat, that hid the wounds she had inflicted upon herself. The wounds sometimes stung, but at those moments, she would nibble at them, and the feeling of blood under her nails and the worms swarming just under her bare skin would make her laugh so loudly, that even the ghosts echoed.

Once, she had lived.

But she had known too much, she had loved too deeply, she had fought too fierce. So in a day of seven, in a month of seven, in a year of seven she had found her solace in the lonely sanitarium, the seventh one on the seventh street, and people had left it to decay and she had decayed with it. She had shrieked and begged and cried, but her voice fell on deaf ears, until she stopped crying, and she saw the body.

Oh, how she laughed.

He started appearing every other midnight afterwards, and he would sing her lullabies. She had learned from him that they were in a black pitch, in the filthiest city on earth, and that the people were nothing but shit. He had taught her how to catch the rats and talk to the crows, he had filled her veins with poison and he had ripped the hole in the center of her chest. And then he died, and his body was left there, a feast for crows and rats and fat, white worms; sweet, fresh, warm blood still present in his veins. She had drunk all of it, hoping to find her missing heart - and it was there, hidden safely inside his ribcage, but no matter how much she dug and ate and drank and pecked at his bones, she couldn't reach it.

And the years have gone by, and she knew not how the world had changed. She had remained in her solace, in her sanitarium, with her rotting body to keep her company and the fresh blood of the rats to run down her fingers.

'You were him,' the crow called. 'You were us.'

She hugged the ribcage tightly to her chest.

'YOU WERE US,' the rotten body echoed.

'You were us! You were us! You were us!' Bones and rats and crows and worms, they all echoed those very words, and she felt the ribs shattering just under her arms, leaving her heart pumping warm blood in the entire chamber, and she drank it all, laughing and coughing and dying and rotting, yet she could not stop drinking her own sweet, warm blood.


She did not remember eating the heart.

When she woke up, a crow was nibbling at her right eye, and another had already taken her left one. The room looked the same, yet somehow different. As the worms devoured her insides, she realised what was wrong: the figure in the corner.

Dressed in a raggedy black dress, the woman watched her in terror, and she laughed.

For she was her.

“Alo?”

De la capătul celălalt al firului se auzi sunetul static preț de câteva secunde. Apoi un murmur slab.

“Mă auzi?”

Un alt murmur de încuviințare. Simți cum îl trec fiori pe șira spinării; dacă închidea ochii, aproape că o vedea cum zâmbea, slab, dureros, sfârșit. Înghiți în sec, încercând să își alunge gândul din minte, însă fără rezultat. Trebuia să meargă mai departe, trebuia să spună ceva, indiferent cât de greu ar fi fost—nu voia să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă...

“Iartă-mă.” Cuvintele îi ieșiră brusc pe gură. “Te-am trezit. Doar că... Ah, voiam să îți zic ceva, ceva important, și...” Minciuna era prea evidentă până și pentru el. “Nu, voiam doar să îți vorbesc. Orice. Vreo poveste amuzantă—îți amintești, ca atunci când...” Nu avu putere să continue. Înghiți din nou în sec, și își privi degetele întinse; tremura. Desigur că tremura. Strânse pumnul, nevrând să accepte realitatea. “Chiar orice. Iartă-mă, dar... Mă auzi?”

“Sunt aici. Te ascult,” răspunse femeia după câteva clipe lungi. Glasul îi era stins, de parcă ar fi venit din cealaltă parte a unui tunel. Lipi receptorul mai tare de ureche, în speranța de a prinde orice sunet, oricât de mic.

La naiba. Simțea cum îi dau lacrimile.

“Nu o să ne vedem un timp. N-nu pot să ajung acasă, așa că...” Se pierdu. “Am sunat să îți spun să mă ierți. Și mulțumesc. Știu că—...” Trase aer în piept, în speranța deșartă de a opri lacrimile ce amenințau să cadă în orice secundă. Un strigăt de jale stătea să îi scape din gât, dar nu îi putea da voie—întocmai ca și lacrimile, l-ar fi ars și l-ar fi distrus, până ce nimic nu ar mai fi rămas. “Probabil...” Ce rost mai avea să se ascundă?

... Aceeași speranță rămasă și unui nebun.

“Probabil că nu o să ne mai auzim un timp.”

Până și această minciună frumoasă ar fi putut să îl salveze.

Așteptă un răspuns, ascultând cu atenție, de parcă l-ar fi putut rata în orice secundă; de parcă ar fi putut simți mișcările femeii de la celălalt capăt al firului, însă în zadar. Răspunsul nu veni. Stătură într-o tăcere încărcată de sunetul static și de sunetul slab, depărtat al monitorului EKG preț de câteva clipe—sau oare fuseseră minute? Ore? Zile? Ani? Timpul curgea inegal și își pierduse orice urmă de însemnătate—până când simți că nu mai poate prelungi lucrurile. Monstrul din pieptul său amenința să iasă la suprafață și să distrugă totul în orice clipă. Oftă din nou, și mută receptorul în cealaltă mână; aceasta deja îi amorțise. Deschise gura să vorbească, dar corzile vocale refuzau să scoată vreun sunet, ca și când ar fi știut. Și știa. Știa ce avea să se întâmple dacă avea să vorbească, și poate așa, prelungind acea tăcere calmă pe fond de bătăi de inimă, avea să prelungească momentul, să mai fure câteva clipe.

“Te iubesc.”

Îi simți zâmbetul slab în glas atunci când vorbi. “Noapte bună, dragule. Și eu te iubesc.”

“Te iubesc.” O lacrimă fierbinte îi săpă adânc pe obrazul rece. “Te iubesc, mama, te iubesc, te iubesc...”

Liniște.

“Mă auzi?”

Nimic.

“Te iubesc, mama...”

De la celălalt capăt se auzea doar sunetul static, înnebunitor—apoi o mișcare bruscă, urmată de sunetul caracteristic al unui telefon pus înapoi în furcă.

“Alo?”


Se trezi brusc, în miez de noapte. Era ud de sudoare rece, și nu știa unde se afla, în ce pat din ce oraș străin. Preț de o secundă, avu impresia că totul fusese doar un vis—și ar fi putut foarte bine să fie, căci visele lui erau tulburate de vocea ei și de sunetul parcă din ce în ce mai stins al EKG-ului—până când realitatea începu să se instaleze, pe nesimțite, precum o furtună sau o boală.

O spusese.

Era ca și cum cuvintele acelea i-ar fi semnat condamnarea la moarte.

Dar asta era o prostie!... Și totuși, gândul în sine îl făcea să vrea să-și ia câmpii. Nu, oricum el nu mai putea schimba nimic, nici în bine, nici în rău. Rămânea doar realitatea pe care nu voia să o accepte: avea să moară. Își prinse părul lung în mâini și strânse cu putere, vrând să alunge acest gând—dar în adâncul lui, știa că era adevărat. O știuse de atâtea luni. O știuse, dar ca orice prost sentimental, refuzase să o accepte, mereu crezuse într-o posibilitate, cât de mică, că nu avea să se întâmple; însuși gândul că avea să moară era o nebunie. Însă realitatea își înfigea acum ghearele în el, punându-l în fața faptului, și nu știa ce să facă. Se simțea gol în fața sentimentului, pradă lui, fără nicio modalitate de apărare.

Înghiți în sec și aruncă o privire la cifrele de un verde neon ale ceasului digital.

Patru și treisprezece minute.

Își trecu din nou mâna prin părul încâlcit și oftă.

Cu o hotărâre de care nu credea că mai este capabil, se dădu jos din pat și începu să măsoare camera în lung și-n lat, încercând să găsească un răspuns. În cameră persista mirosul de fum stătut de țigară amestecat cu parfum feminin; în mod normal îi plăcea, însă acum îl irita până și propria prezență. Degetele sale lungi găsiră pe masă un pachet abia început de țigări. Puse una între buze, însă mâinile îi tremurau prea tare pentru a o putea aprinde. Scrâșnind din dinți, o strânse în pumn și o sfărâmă, ceea ce îi dădu un sentiment iluzoriu de liniște. Lăsă resturile pe masă și începu să o rupă pe următoarea, și pe următoare, și—...

Oftă adânc, dându-și seama că nu avea de ales: trebuia să se gândească la ceea ce avea să urmeze.

Nu putea face nimic.

Asta era o realitate.

Moartea era inevitabilă.

Și asta era o realitate.

Cum putea cineva trăi cu o asemenea apăsare asupra sa? Cum putea cineva să fie calm în fața morții ce se isca precum un hău fără de sfârșit, cum putea cineva să mai trăiască și să râdă și să iubească într-o lume unde, până la urmă, totul moare?

Fir-ar.

Așa să fie, atunci.

Dacă nu știa cum să se apere împotriva faptului, atunci să se lase subjugat de acesta.

Înainte de a-și da seama, lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

Te iubesc, mama.

Nu, nu trebuia să se gândească la asta; poate că avea, totuși, cumva, imposibil, să fie bine.

Te iubesc.

De parcă o condamnase el însuși la moarte.

Vorbele îi răsunau încă în minte atunci când auzi telefonul sunând sec și metalic. Simți cum i se îngreunează inima și, în același timp, cum monstrul din interiorul său se trezește din nou la viață, mai înflăcărat ca oricând, dorind să sfâșie, să provoace durere, să facă și pe altcineva să simtă întocmai cum se simțea el. Știa deja ce avea să audă atunci când ridică receptorul.

“Alo?”